După anacronica sărbătoare a ”eliberării Moldovei de sub jugul ocupanților fasciști” organizată de kremlinezul pseudo-președinte pe 24 august, dar și pseudo-sărbătoarea independenței RM pe data de 27 august, ambele sărbătorite în stilul celor de 1 mai din perioada sovietică, a venit o adevărată sărbătoare. Puține popoare își sărbătoresc graiul. Românii tocmai prin limbă au supraviețuit ca popor în timpul interminabilelor invazii din estul sălbatic pe parcursul ultimelor două milenii.
Se spune pe bună dreptate că un popor există atâta timp cât își vorbește limba. Drept argument aduc cazul Rusiei. În procesul lățirii sale peste vecini, imperiul țarist a colonizat peste 200 de popoare. După o guvernare dictatorială a „velicorușilor” dar, în special, după cei peste 70 de ani de rusificare diabolică sovietică sub masca internaționalismului proletar, circa 100 de popoare mici au dispărut. Ce molimă a dat peste aceste popoare? Nu a avut loc nici un cataclism natural. Au dispărut, fiind complet asimilate. În momentul când aceste popoare nu și-au mai vorbit limba, nu și-au mai educat copiii în limba maternă, ele au dispărut.
A mirării însă, și după aproximativ 200 de ani de rusificare rusească diabolică prin biserică, școală și administrație, așchia de popor român din Basarabia nu și-a uitat graiul. Puțin stâlcită, puțin impregnată cu unele rusisme (dar nici nu se putea altfel scăpa din îmbrățișarea ursului), limba română a supraviețuit. Dacă imperiul ruso-sovietic ar mai fi existat vreo 50 de ani probabil că noi, basarabenii, am fi dispărut ca exponenți ai națiunii române, iar limba vorbită (și la bucătărie) ar fi fost limbă rusă. Ceea ce ne-a salvat întrucâtva de la asimilare completă a fost acea vecinătate permanentă favorabilă pentru menținerea flăcării aprinse (mă refer la Țara-mamă de peste Prut). În perioada țaristă intelectualitatea basarabeană se refugia peste Prut pentru a-și păstra limba și istoria. În perioada sovietică, pentru cei rămași în Basarabia, grație progresului tehnic limba română trecea Prutul chiar dacă acesta avea șapte rânduri de sârmă ghimpată și era păzit vigilent.
Este explicabil și faptul că una din problemele de bază ale Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia din anii 90 devenise problema limbii române și a alfabetului latin. La toate protestele de stradă puteau fi văzute transparante cu textul „Limba și alfabet”, „Codrul, apa și pămîntul! Alfabetul și cuvîntul!!”.
Să ne închinăm în fața înaintașilor noștri: regretatul Grigore Vieru, care în 1986 a alcătuit și editat antologia „Mama, graiul”, regretații Valentin Mandacanu care a scris și scriitorului D. Matcovschi care în funcția de redactor-șef al revistei „Nistru” a publicat în anul 1987 eseul „Veșmântul ființei noastre”, lui Nicolae Dabija, care a adus săptămânalul „Literatură și Artă”, publicație ce a declanșat la sfîrșitul anilor ’80 ai secolului trecut Mișcarea de Eliberare Națională din Basarabia, de la tirajul de 2000 de exemplare (în a. 1986) la cel de 260000 de exemplare în 1989-90, fiind „ziarul literar cu cel mai mare tiraj din Europa”. De menționat că deja la 15 iunie 1989, cu aproape trei luni înainte de adoptarea Legii privind trecerea la alfabetul latin, sub coordonarea lui N. Dabija săptămânalul „Literatură și Artă”a ieșit în grafie latină.
Grație lor și multor altor adevărați fii ai Neamului astăzi avem frumoase generații care vorbesc o prea frumoasă limbă română!
Sunt sigur, prin aceste frumoase generații educate românește va fi apropiată ziua Reunirii!
Valeriu Dulgheru,
31 august 2017