Despre Camilian Demetrescu, personalitate proeminentă a spațiului cultural românesc și în mod particular a exilului, se poate spune că a fost nu doar un excepțional pictor, grafician, sculptor, publicist și critic de artă, apreciat în Italia, la Vatican și în întreaga Europă prin fabulosul său univers artistic sau pasiunea pentru arhitectură, ci și un fin cunoscător și analist al fenomenului politic italian sau al contextului politico-ideologic european prin abordarea realistă a unei întregi problematici referitoare la internaționalismul comunist, relația dintre Partidul Comunist italian și Partidul Comunist Român, simpatia italienilor pentru România, atitudinea pro regim comunist a unei părți a presei italiene, imaginea, propaganda și politica externă românească și, desigur, subtilitățile interne și externe ale disidenței românești. Dar, dincolo de reflecțiile de filosofie politică, Camilian Demetrescu a surprins prin admirabila și incontenstabila atitudine anticomunistă, în fapt prin dublul său exil, politic și cultural, reflectat în atacurile pe care le-a îndreptat împotriva regimului de la București. De altfel fuga pictorului, din România, în 1969, fiind determinată tocmai de refuzul acceptării pactului cu Securitatea și de dorința descătușării din limitele sistemului dictatorial.
Denunţarea adevărurilor incomode ale regimului comunist a fost nu doar periculoasă, ci şi dominată de dificultăţi interminabile sau istovitoare impuse mai ales de presa radicală de stânga, dar şi de organizaţiile anticomuniste occidentale, în condiţiile în care, de exemplu, Radio Europa Liberă a pretins ca pentru transmiterea unor texte despre situația din România, să fie necesară mai întâi publicarea lor într-un ziar european, iar abia apoi să poată fi făcute cunoscute ascultătorilor români. Și toate acestea în condițiile în care articolele intelectualilor estici erau considerate nepotrivite „din principiu”. Mai mult, chiar dacă părea firesc ca „denunțurile intelectualilor din Est împotriva regimurilor neostaliniste să fie publicate mai ales în presa comunistă [sau socialistă] italiană, pentru a demonstra coerența cu mult trâmbițata ruptură de Moscova”, aceasta nu s-a întâmplat tocmai pentru a nu trăda „sângele comun”. Cât despre creștin-democrați, ei au fost, mai degrabă, paralizați de scleroza compromisului politic cu comuniștii și, prin urmare, deloc dispuși să găzduiască în paginile ziarului Il Popolo, „realitățile dure” ale Estului.
Pentru Demetrescu soluția a venit de la ziarul social-democrat Umanità, un ziar politic aflat la limita excomunicării, dar util pentru faptul ca publica articole și mesaje care denunțau situatia din tarile Europei de Est, așa cum cerea Europa Liberă. Cele pentru ascultătorii români au fost traduse din italiană în română și trimise la München, cu singura plată morală a satisfacției promovării adevărul politic, a demascării dictaturii și neregulile regimului comunist și, evident, a răspândirii speranței într-un viitor democratic în Estul Europei. Nu este așadar surprinzător faptul că, în repetate rânduri, unii redactori ai ziarului, cu excepția directorului adjunct Clemente Ronconi, i-au sugerat artistului să renunțe la „politică” și „să se ocupe de artă și cultură”, sau, chiar mai mult, directorul aceluiași ziar, Ruggero Puletti, filoceaușist convins, invitat în repetate rânduri la București, a încercat să descurajeze cu totul încercările jurnalistice ale lui Camilian Demetrescu.
Spiritul critic și incisiv față de imperialism, internaționalismul proletar, dictatură, comunism, tirania liderului de la București, indiferența Occidentului față de România, echilibrul politic stabilit de marile puteri occidentale cu Rusia, compromisul istoric al comuniștilor cu scena politică italiană, gramscizarea Italiei (predominanța ideologică a Italiei de către cultura de stânga), „marxismul burghez” din Occident sau „eurocomunismul italian” au fost temele pe care Camilian Demetrescu le-a pus sub semnul întrebării cu arta, acuratețea, luciditatea și rigoarea intelectualului rafinat, cunoscător al istoriei recente și, evident, al comunismului și adevăratului exil. În 1974, la 30 de ani de la așa-zisa eliberare a României, pictorul Demetrescu a publicat în numărul 8, IV al Umanità sugestivul articol al unei profunde critici istorice Pentru a nu fi ocupați de sovietici ne-am ocupat noi singuri, făcând aluzie la politica lui Nicolae Ceaușescu de după înăbușirea Primăverii de la Praga: „dacă nu suntem liniștiți, vin rușii”. Sintagma era de fapt sloganul cu care „tiranul șantaja poporul pentru a-și întări dictatura” și totul în realitatea deformată a presei occidentale care ridica statura lui Ceaușescu la proporții monumentale, iar românii îndurau umilințe, abuzuri și cenzură. Articolul Când Bucureștiul nu era în Asia, nr. 3, VII din 1975, publicat în același ziar Umanità, reprezintă o cronică sfâșietoare a „deportării României la periferia Asiei”, dar și o evocare dramatică a fenomenului „hemoragiei inteligenței” românești transferate în Occident. Faptul că a doua jumătate a anilor ’70 nu a adus nicio rază de speranță sau optimism românilor din exil este dovedit de articolul lui Demetrescu din Umanità (nr. 4, I, 1976), Noul curs al lui Ceaușescu e vechi, dovadă clară și incontestabilă a discrepanțelor dintre declarațiile oficiale ale dictatorului și dezastrul țării.
Convins de necesitatea libertății în artă, Demetrescu a participat în 1977 la Bienala Disidenților din țările socialiste organizată la Veneția, reușind să fie alături de Radu Stoica, fizicianul Horia Grecu sau Henry Mavrodin printre „transfugii” care desfășurau propagandă împotriva României comuniste. În scopul declarat de a da glas culturii alternative de opoziție din Europa de Est, Bienala a propus pe neașteptate o amplă expoziție-eveniment dedicată disidenței, și toate acestea în contextul în care comunismul italian a declarat în mod răspicat „ruptura” de Moscova, aceasta din urmă aflându-se, ea însăși, într-o situație reală de izolare internațională. Scenele Bienalei, semnificațiile ascunse, direcțiile și reacțiile mass-media italiene și europene au fost surprinse cu obiectivitate sinceră de pictorul Camilian Demetrescu. Fresca acelui moment, prezentată cu realism și subtilitate, a vizat exaltarea proiectului Bienalei de către mass-media politică italiană, protestul lansat contra tematicii de ambasadorul sovietic în Italia și apoi amenințările acestuia de a se retrage împreună cu celelalte țări din Europa Estică de la orice manifestare viitoare a evenimentului cultural, lipsa de reacție a partidului „eurocomunist” italian, demisia, într-o primă fază, a președintelui Bienalei, Ripa di Meana și revenirea acestuia, organizarea expoziției și reacția justificată a disidenței românești. În acest sens, numărul 12, III din 1977 al ziarului Umanità a publicat scrisoarea deschisă adresată de pictorul Demetrescu lui Ripa di Meana, intitulată Ca în Bucureștiul anilor ’50 – nu trebuia să demisionați!. Una dintre concluziile dure ale lui Demetrescu a fost aceea că cea mai puternică armă secretă sovietică s-a dovedita fi tocmai agresiunea și dictatura, ceea ce făcea imposibil ca un occidental să nu se simtă intimidat în fața unui reprezentant al Kremlinului, iar a doua îl privea în mod direct pe Ripa di Meana, a cărui demisie nu putea fi decât o victorie pentru sovietici, maeștri ai intimidării psihologice. Realitatea Bienalei era și mai acerbă decât părea la prima vedere, de vreme ce comisarul tehnic al expoziției, comunistul Enrico Crispolti, găsise soluția diplomatică la criza declanșată de Moscova, excluzând România și păstrând doar Rusia, Cehoslovacia și Ungaria și, de asemenea, schimbând tematica expoziției-eveniment din Bienala disidenților (La Biennale dei disidenti), în Bienala noilor tendințe din Est (La Biennale delle nuove tendenze dell’Est). Motivul eliminării artiștilor români a fost dat de parabola pregătită cu atâta imaginație, inteligență și talent de însuși Camilian Demetrescu, în esență o piramidă de 5 metri acoperită cu cărți de literatură universală de la Homer la Marx, etichetată ironic, în fapt un simbol al construirii culturii oficiale și al existenței cenzurii. Demetrescu surprindea, în felul acesta, cu realism adevărul istoric, căcide pe vremea lui Lenin nimic nu se schimbase în practica cenzurii, iar piramida era cea mai severă și subtilă critică a relației dintre artă și putere. În final, teza Stângii despre mediocritatea dizidenților și afrontul ambasadorul sovietic au triumfat, dar Bienala s-a regăsit în demersul publicistic al pictorului Demetrescu către ziarului Umanità, care a publicat câteva articole de substanță precum : Aceasta să fie cultura de mâine?(nr. 23, III, 1977) și Poate un comunist să judece arta dizidenților? (nr. 1, X, 1977).
Evenimentele excepționale care au definit exilul și disidența românească în 1977 au fost Charta ’77, Conferința de la Belgrad pentru libertate și demnitatea ființei umane și nașterea mișcării pentru drepturile civile, reprezentată de intransigentul absolut Paul Goma; o mișcare care, tocmai pentru că inserase România în sfera protestelor deschise și organizate împotriva tiraniei comuniste, a beneficiat în acel moment de articolul lui Demetrescu Cenzurați-l pe Goma,scriitor obstinat (Umanità, nr. 5, II, 1977). A urmat legătura formidabilă pe care minerii din Valea Jiului au stabilit-o cu mișcarea pentru drepturile civile Goma, prin scrisoarea celor 21 de mineri care a fost trimisă la Europa Liberă în semn de solidaritate cu Paul Goma, doar că, în mod grotesc, noul director al ziarului Umanità, Ruggero Puletti, precum și noua conducere a social-democrației italiene reprezentată de Pietro Longo, au considerat disidența românească ca inexistentă. De aici și până la declararea inoportunității colaborării ziarului cu aceasta nemaifiind decât un pas.
Aspectele delicate legate de fenomenologia disidenței, apărute în aprilie 1979 după plecarea lui Goma prin configurarea Sindicatului Liberal Oamenilor Muncii din România, cu peste 2000 de membri (în ciuda represiunii), apariția cărții marelui dizident, Cutremurul oamenilor, la Paris, ca o informare în presa occidentală despre obiectivele Sindicatului Liber și mobilizarea de către Ceaușescu a tuturor forțele împotriva disidenței care ajunsese la Roma, s-au reflectat în poziția retrogradă luată de ziarul Umanità. La 4 aprilie 1979, ziarul social-democrat a publicat sfidătorul text, nesemnat,Consecințele unor știri nefondate îndreptat împotriva disidenței române, cu referiri la așa-zisele surse ale Ambasadei României, urmat în 14 aprilie de un text, similar prin atitudine și ton, À-propos de o dizidență născută în eprubetă. Seria atacurilor la adresa lui Goma, considerat „complet lipsit de talent”, „impostor” sau „compromis” a continuat în numărul din 9 august al ziarului italian, (Cui prodest?), cel mai probabil semnat de Valeriu Râpeanu, autor al unui eseu cu același titlu, apărut în revista România Literară. Epilogul acțiunilor împotriva disidenței românești a fost evident prin publicarea în Umanità a unui articol care confirma oficial amestecul autorităților de la București, prin Ambasada României la Roma, sub forma publicării articolului La invitația lui Ceaușescu, Longo și Puletti la București. Camilian Demetrescu a demascat apoi „rușinoasa înșelătorie politică” trimițând tuturor directorilor de la cele mai importante ziare italiene o scrisoare prin care denunța „gravul episod de corupție consumat în dauna exilului politic românesc”, de fapt un adevărat act de trădare.
Eșecul campaniei de denigrare s-a încheiat scandalos la Paris odată cu demiterea jurnalistului de la Le Figaro din București. Tot în 1979, la Roma, Rezidența DIE a Securității Statului român a atras atenția prin telegramele sale „strict secrete” asupra apropierii dintre Paul Goma și Camilian Demetrescu, pictorul fiind socotit „purtătorul unei scrisori” pe care Goma a adresat-o Partidului Socialist Democratic Italian și ziarului Umanità în scopul susținerii „legitimității acțiunilor sale” antiromânești (antiregim), dar și a convingerii că știrile presei italiene de stânga erau „lipsite de fundament”. Intenția lui Demetrescu era aceea de a publica scrisori cu același conținut și în ziarele de centru sau conservatoare Il Popolo și Il Tempo. Securitatea a aflat în septembrie 1979 despre o altă scrisoare „conținând calomnii la adresa orânduirii […] sociale și de stat” și în care pictorul a acuzat ziarul Umanità, cotidianul politic al Partidului Socialist Democratic Italian, fondat în ian. 1947 cu aportul președintelui Republicii Italiene, Giuseppe Saragat, că „face jocul comuniștilor” români. Drept urmare, ofiţerii de la Departamentul Securității Statului au pregătit o contraofensivă care „să demaşte activitatea reacţionară” în ziarele italiene și, în genere, să contracareze „acțiunile calomnioase” la adresa României (codificat „Făgăraș”), ziarul Partidului Socialist Democratic Italian arătându-se, în mod clar, favorabil „propagandei pozitive” la adresa României.
Exilul politic demetrescian s-a conturat ca fiind pătrunzător, cu adânci reverberații și cu puternice accente antitotalitare, anticomuniste și antiimperialiste (antisovietice) reflectate în militantismul său activ din presă, întrunirile cu caracter artistic sau spațiul public general; la rândul său, dimensiunea culturală a acestuia regăsindu-se în tematica sugestiv anticomunistă a creației artistice, în raportarea la rădăcini, în dimensiunea ancestrală și istorică, dar și în sensibilizarea lumii politice și culturale cu privire la regimul comunist de la București. A făcut totul fără ezitare, cu stoicism, convingere, curaj și desigur patriotism. De altfel ambii fii ai regretatului artist, Camilian și Emanuel, vorbesc impecabil limba română, deși sunt stabiliți în Italia. Departe de acuzația de a fi dorit să treacă drept „martir”, rămâne cert faptul că artistul plastic nu a încetat să fie un militant anticomunist, în anii ’80 izbândind să creeze alături de alţi exilaţi „Internaţionala Rezistenţei faţă de totalitarismul comunist” (1983) şi „Comitetul Pro România” (1989). Tot în 1989, la Mitingul Prieteniei între Popoare de la Rimini a făcut un denunț împotriva lui Nicolae Ceaușescu, care ar fi fost, în opinia lui, condamnat, penal și nu politic, la Doftana.
Camilian Demetrescu, filosoful artist care a perceput exilul fie el politic, fie cultural, drept o deschidere și nu o evadare sau o însingurare, a continuat să își desăvârșească opera fără a uita să se raporteze la legendele Carpaților sau la alte elemente ancestrale, contrar împietritelor consemnări ale Securității care considerau eronat că „lucrările [sale] de artă nu mai păstr[au] nici o legătură cu arta românească”, dar care, în schimb, erau „găsibile în orice punct al globului”, ceea ce îi conferea chiar și din partea regimului de la București, recunoașterea dimensiunii internaționale a operei sale. Rămâne cert faptul că pictorul Camilian Demetrescu a însoțit cu atitudinea sa realistă, critică, analitică, obiectivă și chiar programatică, dincolo de orice compromis ideologic sau politic, un fragment din istoria exilului românesc militant, dar și din cel al scenei politice postbelice italiene, vizibil încărcată de tendinţele marxiste. Denunțurile sale în presa occidentală și în general criticile la adresa regimului dictatorial au avut menirea să încurajeze exilul şi într-un fel sau altul să întărească rezistenţa românească internă.
Anca Stângaciu